Vlad Bălan face parte din galeria de actori tineri pentru care determinarea, ambiția, seriozitatea și dorința permanentă de evoluție sunt cuvintele de ordine în creionarea unei cariere de succes.

După un palmares de roluri importante la Teatrul Nottara, Vlad a trecut la o nouă etapă. Aceea de scenarist. Semnând, alături de Cristina Juncu, scenariul noii producții Nottara, “Oglinda Neagră”, a cărei premieră a avut loc vinerea trecută și care se pregătește de noi prestații și performanțe scenice în luna august.

Astăzi îl descoperim pe Vlad Bălan într-unul dintre cele mai ample interviuri realizate vreodată de Star Gossip Magazine. Nouă ne-a plăcut! Mult! Vouă vă dorim…descoperire artistică plăcută! 🙂

Bunã, Vlad! Bun venit pe la noi! Ce a însemnat perioada asta, cu care cu toţii ne confruntãm, pentru tine, şi cât de creativ consideri cã poate fi un artist în momente de crizã?

A fost o etapă cel puțin bizară. Pe de-o parte, am avut în sfârșit mai mult timp, în care am putut să fac acele lucruri pe care întotdeauna ziceam că le voi face, dar din diverse motive le amânam. Am gătit, am jucat table cu prietena mea, am mers în plimbări prin zona în care locuiesc, am citit, am văzut filme, am reînceput să cânt un pic la pian, am descoperit colțuri ale casei mele. Pe de altă parte, chiar dacă am stat în casă, a fost o perioadă destul de încărcată. Facultatea de Teatru din cadrul UNATC și-a continuat activitatea pe Zoom, deci am avut zilnic cursuri cu studenții din anul I, unde lucrez ca doctorand. Perseverența Andreei Vulpe ne-a arătat tuturor că se pot câștiga multe în lucrul  cu studenții, că orice limitare poate fi transformată într-un avantaj. În același timp, școala Ioanid, cu care eu colaborez, și-a mutat cursurile în online, deci am căutat forme de a adapta toate jocurile teatrale, care în mod normal implică multă mișcare, la o nouă structură. În anumite zile, având cursuri atât cu copiii cât și cu studenții, am ajuns să stau câte 12 ore în fața calculatorului. E comic cumva. Eu m-am făcut actor tocmai ca să fug de o muncă clasică, în care stai la birou cu orele. În paralel, am terminat de scris doctoratul și am cântat și compus în trupa Les Macaques.  Creativitatea nu cred că  este legată de un context anume în care planetele se aliniază și factorii sunt favorabili. Nici în condiții normale de lucru majoritatea artiștilor nu găsesc cadrul ideal pentru a produce ceea ce e în mintea lor. Cred că devenim creativi exact atunci când ne lovim de o limitare, când gândul inițial se ciocnește de realitate.

Teatrul Nottara, în dorinţa de a fi mai aproape de publicul sãu, a derulat proiectul “Cei 3 fantastici”, din care ai fãcut parte, şi care a reprezentat întâlniri online live dintre public şi actori. Ajutã cu adevãrat adaptarea scenei la spaţiul virtual pentru menţinerea vie a teatrului?

Toate teatrele au căutat forme prin care să se mențină în atenția publicului în noile condiții. Unele au făcut podcasturi, altele au postat filmulețe cu actorii recitând diverse texte, altele au postat spectacole din arhivă. Unele încercări au fost mai reușite, altele mai puțin reușite. Mai important este că a existat intenția de a menține teatrul viu în conștiința publică. Mi se pare devreme să vorbim de teatru online, ca demers artistic articulat (cel puțin în România). Proiectul “Cei 3 fantastici” mi s-a părut interesant pentru că și-a propus o nouă dinamică a întâlnirii dintre spectator și actor. Nu a încercat să adapteze teatrul la spațiul virtual, ci a venit cu o nouă formulă.

                                               

În prezent, Nottara derulează o nouã premierã, în aer liber, “Oglinda neagrã”. Ce ne poţi spune despre acest nou proiect şi ce înseamnã sã fii implicat în crearea scenariului spectacolului?

Discutând cu Cristina Juncu, ne-am dat seama că “Oglinda neagră” nu este chiar o dramatizare, ci mai degrabă o poveste originală, bazată pe scrierile lui Caragiale. Totul a început de la faptul că Teatrul Nottara urma să își deschidă stagiunea în aer liber. Cristina voia să facă un spectacol concert pentru oamenii din parcuri, dintre care mulți probabil că nu sunt spectatori de teatru. Eu am propus schițele lui Caragiale, pentru că multe dintre ele sunt cunoscute, sunt “relatable”. După asta, a urmat o perioadă în care am citit și ne-am consultat. Pornind de la “Kir Ianulea” și de la mai multe momente și schițe care se petrec în tren, am inventat împreună un fir epic care se dezvoltă prin cântecele Cristinei și prin anumite scene pe care le-am scris împreună cu Cristi Juncu.

 

Les Macaques au de gând sã revinã? Ideile voastre au fost atât de mişto cã mai vrem 🙂 Şi, legat de asta, care sunt, personal vorbind, lucrurile care încheagã o relaţie de iubire între doi actori?

Les Macaques își propun să revină. Încă avem discuții asupra conținutului pe care trebuie să îl aibă cântecele. Pe lângă asta, Cristina și cu mine am fost ocupați cu “Oglinda neagră”. Cred că după o perioadă de odihnă, vom veni cu ceva nou. Pe plan personal, între doi actori lucrurile se petrec dincolo de zona profesională. Cred că e important să existe un respect profesional între cei doi. De asemenea e necesar ca fiecare să aibă proiectele lui, visurile lui. În rest, e foarte frumos, profund uman. E minunat ca atunci când ai momente grele în profesie să ai pe cineva care să înțeleagă procesul din interior.

Ce înseamnã pentru tine, cu adevãrat, sã fii actor în contextul cotidian de azi şi care sunt principalele provocãri cu care te confrunţi în aceastã posturã?

Înainte de pandemie, problema principală era lipsa de timp. De multe ori, imaginația se tocește atunci când trebuie să jonglezi cu o mie de programe și să alergi dintr-o parte în alta. E o luptă permanentă să nu devină totul doar un job, să cauți noi lucruri pe care să vrei să le spui. Timpul ăsta cu mine, în care lumea și-a dat Restart, m-a pus în situația de a mă gândi mai bine ce vreau să fac în viitor, ce povești vreau să spun, cum și unde vreau să lucrez, pentru cine vreau să fac teatru. Nu am încă răspunsuri, dar mi se pare că în curând lucrurile se vor așeza și voi vedea mai limpede. Ca actor în contextul actual, nu cred că pot face mult mai mult decât am făcut în lunile astea (adică material online și spectacole în aer liber). Încep să mă gândesc la ce va fi după. De ce povești au nevoie oamenii după perioada asta teribilă și cum pot eu să mă mulez pe nevoile lor? Vor să râdă sau vor să se confrunte cu probleme profunde? Au nevoie de răspunsuri sau de evadări, de senzația revenirii la normal?

 

Cu siguranţã existã multe momente frumoase adunate de-a lungul carierei tale. Dar existã şi regrete, lucruri pe care ţi-ai fi dorit sã le fi fãcut mai bine, lucruri pe care ţi-ai fi dorit sã nu le accepţi atât de uşor?

Nu mi se pare că am ratat lucruri. Cred doar că aș fi putut să mă raportez diferit la ele. În facultate mi-era atât de frică de faptul că nu voi ajunge să fiu actor, încât, chiar dacă am trăit multe experiențe, ele au fost însoțite de multe ori de anxietăți, panici, tristeți. Mi-ar fi plăcut să mă las mai liber, să nu mă tem de eșec la fiecare pas, să mă intereseze mai puțin de ce zic oamenii. Am încercat să fac asta, pur și simplu nu am știut cum. Am mai multe regrete pe plan personal. Ar fi trebuit să stau mai mult cu bunicii mei care m-au crescut, înainte să moară. Să îi pun să îmi povestească lucruri din tinerețea lor, să îi cunosc altfel. Fricile și depresiile sunt stări profund egocentrice, sau cel puțin așa au fost pentru mine. Aș fi vrut să să deschid ochii mai larg și să văd lumea din jur. Nu am putut.

 

 Dacã ai fi spectator la piesa ta, care ar fi principalele 3 cuvinte cu care l-ar descrie Vlad Bãlan spectatorul pe Vlad Bãlan actorul?

 

În rarele momente în care e chiar bine, cred că sunt ludic, puternic, onest. Atunci când nu e bine, devin exterior, cabotin…

 

Te-ai fi vãzut fãcând şi altceva în afarã de teatru?

 

Sunt convins că aș putea să fac o mulțime de alte lucruri în afară de teatru. Mi-ar fi plăcut să studiez psihologie sau literatură. Mi-ar fi plăcut să studiez și domenii din sfera reală: matematică, fizică. În ultima vreme, am citit cărți de antropologie, sociologie. De ceva vreme, fac și pedagogie. Cred că există o infinitate de lucruri care pot fascina omul. Întâmplător am ajuns să fac teatru, să îmi iubesc viața în forma ei actuală. Nu fac teatru pentru lume, pentru divinitate, pentru univers. Fac teatru pentru mine. Faptul că ceea ce fac atinge uneori oamenii, îi emoționează, este minunat. Mă fascinează structura unei povești, felul în care aceasta influențează de mii și mii de ani oamenii. Mă interesează acel loc comun în care doi străini, din medii total diferite, ajung să reacționeze la fel, să râdă împreună, să plângă împreună. Dacă va veni momentul în care nu mă voi mai regăsi în asta, sper că voi avea tăria să renunț și să mă reprofilez.

 

Care a fost spectacolul ce poţi spune cã ţi-a rãmas în minte ( nu din cele jucate de tine)?

 

Am foarte multe. Îmi amintesc când am fost în liceu, la Teatrul Act, la “Amalia respiră adânc” și la “Cui i-e frică de Virginia Wolf”. M-a marcat într-un fel straniu “Strigăte și șoapte” făcut de Andrei Șerban la Cluj. Mă uitam ca la Dumnezeu la Olga Tudorache în “Regina mamă” și la Mariana Mihuț în “Îngropați-mă pe după plintă”. Într-o perioadă în care eram atât de confuz, mi-a deschis ochii asupra forței unei povești spectacolul “Trădare”, făcut de Sânziana Stoican la Unteatru. Tot în același fel m-au schimbat și “Omul care mânca lumea” al lui Mâzgăreanu de la Teatrul de Artă și “Vestul singuratic” făcut de Juncu la Nottara. Și în starea de urgență am văzut niște spectacole wow, care au depășit bariera ecranului: “Pasărea retro” a lui Radu Afrim și “Romeo și Julieta” regizat de Steckel. Nu îmi vin acum în minte toate, dar sunt foarte, foarte multe.

 Dacã te-ai întâlni acum cu Vlad de acum 10 ani…

Lucrând de multe ori cu adolescenți, am fost pus în situația de a face multe drumuri către mine din trecut. Tendința mea inițială ar fi să îi temperez orgoliul și narcisismul lui Vlad de la 17 ani, dar nu știu dacă e neapărat bine. Experiența i le-a temperat mult mai bine decât ar fi putut un om, fie el și varianta lui din viitor. Și, de fapt, cred că e bine ca adolescenții să aibă încredere oarbă în propriile puteri, și să fie uneori și aroganți, rebeli, nesimțiți.

                                                                       

Ce ți se pare ție cel mai frumos la meseria de actor? Și ce-ai schimba? Consideri cã s-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Faptul că întotdeauna ești pus în fața lui “nu știu”. Faptul că iei contact cu marile întrebări ale omului, în cea mai frumoasă formă posibilă, aceea a unei povești. Faptul că te gândești constant la acel fond comun pe care cu toții îl avem în interiorul nostru. Și asta te face să nu te simți niciodată singur pe lume. Aș vrea să am ocazia să am mai multe întâlniri cu oameni care au un demers articulat, cu regizori care își inspiră viziunea din lucrul direct cu omul, care își permit să creeze împreună cu celălalt. Sau cu regizori care știu să te conducă spre ceea ce își imaginează, într-un fel seducător. Cred că toți actorii caută să fie într-un fel sau altul seduși, absorbiți într-un proiect. S-au schimbat multe în ultimii ani, dar nu aș putea să identific o direcție anume. S-au născut noi direcții, atât în sfera mijloacelor pe care le folosim, cât și în ideea de limitare a acestora, reducându-se totul la strictul necesar. Singura tendință care mi se pare nocivă este aceea în care, dacă publicul nu rezonează, considerăm că nu sunt ei cetățeni suficient de empatici, sau că e vina lor că nu s-au lăsat. Cred că există totuși principii clare pe care trebuie să se fundamenteze orice act creativ.

 Trei actori români preferaţi – în afarã de tine. Argumenteazã!

 

Florin Piersic Jr, pentru că nu înțeleg niciodată cum se face că de fiecare dată când intră în scenă nu poți să îți iei ochii de la el. Are un fel de a prelucra, un fel de a gândi, o relaxare în a fi acolo, care mă fascinează. Andreea Grămoșteanu, pentru că are o forță fragilă, un tip de onestitate rară. Andrei Huțuleac, Adrian Nicolae pentru modul ludic de a aborda tot, pentru un tip de libertate care e aproape rudă cu impertinența (în sensul cel mai bun posibil). Andi Vasluianu, pentru că pornește întotdeauna de la el, pentru că nu se abate de la un fel personal de a face rolurile. Am zis mai mult de trei.

 Apropo de viața de dincolo de scenã. Cum reușești tu sã-ți pãstrezi liniștea și echilibrul?

 

Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că am o dorință de a crea ceva independent de zona în care o fac. Cred că tocmai acele lucruri îmi dau liniștea dincolo de scenă. Faptul că lucrez cu studenții, trecând din nou și din nou prin primele încercări în actorie, prin conflictele interne pe care le crează. Lucrul cu copiii și felul în care mă trezesc de atâtea ori neputincios în a îi înțelege, în a îi ghida. Frica permanentă de greșeală pe care ei o au, primele comportamente violente, dorința lor enormă de iubire îmi deschid de multe ori ochii. Faptul că uneori scriu, pentru că Răzvan Penescu mi-a oferit cadrul în care s-o fac. Toate astea mă echilibrează, îmi topesc momentele de neliniște. Așa pot să am relații cu oamenii în care să nu îi fac responsabili pentru conflictele mele interne. Citesc când am timp, văd filme, merg cu bicicleta, conduc (îmi place mult să conduc prin oraș), ascult muzică, beau bere la terasă, ca tot omul.

 

Cât de mult conteazã sã ai ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?

Cred că e important să nu judeci, să fii capabil să vezi 3D, dincolo de păreri personale și principii de viață. Eu nu pot să îmi găsesc mie o tipologie anume și nici nu e treaba mea. Și, în general, decizia dacă accept sau nu un proiect are mai mare legătură pentru mine cu povestea textului, decât cu personajul meu. Mi s-a întâmplat să iubesc să joc personaje care nu aveau nicio legătură cu felul meu de a fi.

E teatrul o formã de terapie și pentru actori?

Pentru unii e posibil să fie. Cunosc actori care privesc rolurile ca pe ocazii pentru a exprima diverse angoase, dureri. Eu nu rezonez foarte tare cu asta. Pentru mine delimitarea e extrem de clară. Eu prefer să construiesc ceva nou cu oamenii cu care joc, în relație directă, în cadrul repetițiilor, nu în capul meu, acasă, folosindu-i pe colegi ca pe niște ecrane pe care eu îmi proiectez traumele.

Dacã ai putea avea orice super putere, care ar fi?

 Aș vrea să călătoresc în timp.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.