Rezista. Rezista de saptesprezece ani, umbland din atelier in camera. Avea doar o strada de traversat. Rezista cu una sau doua plimbari pe saptamana si cu cateva zile de odihna pe an, in Elvetia de preferinta.

Munca ii intrase in maini, in degete, in ochi, astfel incat noptile devenisera simulacrele zilelor.

Avea crize de somnambulism.

Era surprinsa uneori adormita, dar stand in picioare in camera, uneori goala. Si goala fiind, vorbea. Ce inseamna conversatia aceea cu invizibilul?

Cu o pereche de foarfeci in mana, pregatea cu gesturile unui orb o haina pentru o femeie care nu exista. Demontata cu o precizie inexplicabila, camasa ei de noapte nu mai era decat o gramada de material presarat pe pat. Nu mai cunostea decat gesturile prin care desfacea, refacea, descosea, cosea la loc, si le intruchipa de una singura pe toate cele trei Parce.

Uneori, cosmarul lua o cu totul alta forma. Cineva ii poruncea: “Spala-te, Gabrielle!”. Era o obsesie…Devenea prada unei obsesii mai vechi, a unui vis de curatenie si de albeata…sa fie curata…sa fie curata…Contactul cu apa o trezea si se pomenea in sala de baie, cu un pachet de lenjerie uda in mana. Se culca totusi la loc. “ nu spun nimanui nimic… nu trebuie ca asta sa se stie”.

Rezista. Avea optzeci si unu de ani, optzeci si doi, optzeci si trei, optzeci si patru in maini, in ochi, si continua sa reziste. Facea istorie in felul ei imbracand strada, starurile si reginele.

La optzeci si opt de ani , a trebuit ca asta sa i se intample. Dar in singura zi in care era cu putinta: intr-o duminica. Pentru ca in restul saptamanii lucra, iar a muri la lucru, in reflexul nesfarsit al oglinzilor, ar fi insemnat teatrul. Un teatru ieftin.

Un pat ingust. Un pat in care sa doarma singura sau in care sa moara in calitatea ei de Chanel… si aici ar fi fost greu sa fie altfel. Camerista, Céline – Jeanne, careia ii spusese ca se simtea ingrozitor de obosita, nu a reusit s-o convinga sa-si scoata pantofii. Avea sa se dezbrace mai tarziu…in vis.

In Duminica aceea de 10 ianuarie 1971, cand Gabrielle ‘Coco’ Chanel statea intinsa pe pat,  in incaperea vecina, o silueta nemiscata o observa de departe. Asadar singura, singura, doar cu o femeie care s-o ajute s-o primeasca pe ultima ei vizitatoare. Avea sa moara singura. Dar schimba acest lucru ceva? Suntem intodeauna singuri cand murim, cand scriem…

“Ma sufoc…Jeanne!” Céline – Jeanne s-a dus catre ea. Gabrielle apucase o seringa pe care o tinea mereu la indemana. Dar nu mai avea putere… Iar fiola nu se lasa sfaramata. A mai avut timp doar sa spuna: “Ah! Ele ma ucid…Ele m-au ucis”. Dar cine anume? Cine erau ele, cele care o ucideau? Erau rochii, erau femei? Iata ca, impreuna, ele deveneau criminale. Dar lucratoarele? Nu si ele o ucideau?

In van a incercat Gabrielle sa tina piept acestei ultime razvratiri. Ce vroiau ele de la ea? Trebuia ca acele urme sa fie invinse. Trebuia sa se ia la tranta cu ele. Dar Gabrielle – Gabri – elle­ – nu mai avea puterea s-o faca..

asa se moare” a spus ea.

Celine – Jeanne era alaturi. I-a inchis ochii.



		
		

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.