Cu o experienta de peste 20 ani pe scena teatrului brailean, “Maria Filotti“, colaborari cu cateva dintre cele mai importante teatre nationale, un prestigios premiu castigat anul trecut in cadrul Galei Fringe, pentru rolul din piesa “Un tramvai numit dorinta“, care i-a adus colaborarea cu UnTeatru din Bucuresti, distinsa actrita Mihaela Trofimov face parte din randul “greilor” industriei de teatru de la noi.
Fermecatoare, talentata, delicata, sincera ( lucru greu de reusit pana la capat in lumea artistica de astazi), mereu in continua transformare personala si profesionala, Mihaela Trofimov a reusit sa castige inimile a mii de spectatori, cu fiecare rol jucat, construind o noua poveste, din ce in ce mai captivanta.
In prezent, Mihaela se pregateste pentru cea mai frumoasa ipostaza din viata unei femei, aceea de mama, si a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu in exclusivitate despre teatrul ca viata si viata de pe scena 🙂

Buna, Mihaela si multumim pentru acest interviu! Spune-ne mai intai cum s-a simtit pentru sufletul tau de artista pauza pe care ai luat-o in ultimul timp gratie situatiei tale personale?

Mai e foarte putin si, cu voia lui Dumnezeu, imi voi cunoaste fetita. Mi-au fost interzise efortul si emotiile, asa incat pauza asta a fost obligatorie, insa, fiind vorba de un copil dorit si mult asteptat, nu am perceput cele cateva luni departe de scena ca pe o drama. Sigur ca mi-e dor sa joc, sigur ca imi umbla prin minte proiecte pe care abia astept sa le pun in aplicare, dar, stiti, uneori o pauza de genul acesta -paradoxal- te maturizeaza. Artistic vorbind, ai timp sa analizezi detasat si lucid ceea ce ai facut pana acum, sa te analizezi pe tine insuti in raport cu teatrul, cu ceea ce inseamna el azi, in Romania, sa intelegi ce vrei mai departe.

Care sunt lucrurile care poti spune ca te fac sa te simti implinita, atat din punct de vedere personal, cat si profesional?

Ma implinesc lucrurile simple: zambetul copilului meu, un rol izbutit, ochii unui spectator in care citesti bucurie sau admiratie, armonia caminului meu, gandul ca am o meserie superba pe care o fac din placere, si nu de nevoie. Incerc sa nu ma las alterata de dorinte materiale sau visuri imposibile de marire, pentru ca asta e calea sigura spre nefericire.

Care a fost cel mai memorabil moment de pe scena Teatrului “Maria Filotti”? Dar rolul de care te-ai indragostit?

Sunt 17 ani trecuti prin mine si petrecuti pe scena Teatrului “Maria Filotti”, fiecare in parte format din momente frumoase, fericite, epuizante, dureroase, dar in felul lor memorabile toate pentru ca ele compun viata mea. Cat despre roluri, sigur ca au fost unele mai dragi sufletului meu, altele ma iritau de-a dreptul, insa nu atat de roluri ma indragosteam, cat de drumul care ma ducea la ele. Nu am cum sa uit dantela pe care o croseta imaginatia Catalinei Buzoianu; o vad aievea tronand in mijlocul salii, delicata, cu parul prins in coada, inconjurata de nelipsitele picaturi de nas si de o superechipa de profesionisti intr-ale scenografiei, coregrafiei si a muzicii de teatru. Adanca plecaciune, Doamna! Mi-e tare draga amintirea pasiunii cu care ne muncea vocile, dictia si respiratia, cate o ora intreaga inaintea fiecarei repetitii, Dorina Crisan Rusu. Sper ca a gasit un pian si pe-acolo prin ceruri! Cum sa uit discursurile lui Alexa Visarion, care sfidau timpul, capacitatea sa incredibila de a nu plictisi si mai ales de a nu se plictisi nici dupa trei ore de vorbit continuu, pentru ca in cea de-a patra sa ne trimita pe toti, actori si personaje prin parcuri, sa ne cunoastem si sa ne indragostim. Nu stiu cat de eficace era metoda, dar e induiosatoare amintirea vremurilor cand teatrul isi permitea luxul acesta. Imi amintesc fantanile de ganduri din ochii lui Radu Apostol, fanatismul cu care era in stare sa repete o zi intreaga, cate o scena de 5,6 replici. Cum sa uiti talentul absolut special al lui Victor Ioan Frunza de a te conduce spre personaj, acordandu-ti in acelasi timp toata increderea si toata libertatea din lume! Cum sa nu duci dorul imprevizibilelor repetitii afrimiene,cu lumile-i ?ui ?i fascinante! Momente ca acestea m-au marcat si m-au format, momente ca acestea au facut ca teatrul sa-mi fie indispensabil.

Ce parere ai despre orgoliile din aceasta lume artistica?

Orgolii sunt peste tot, nu doar in lumea artistica. Uneori sunt prostesti sau ridicole, alteori nasc ambitii sau competitii care-s in folosul artei… habar n-am, fac si ele parte din viata.

Ce asigura si ce mentine succesul unui actor in ziua de azi, unde domneste lupta pentru supravietuire artistica?

Traim intr-o lume in care ambalajul conteaza cel putin la fel de mult ca si produsul. E o prostie sa ignori puterea tehnicilor de marketing, chiar si in teatru. Facand abstractie de faptul ca deocamdata, in Romania, in ochii publicului, televiziunea e cea care certifica vedetele, cred ca atat teatrele cat si actorii invata incet, incet, sa se vanda. Dar am convingerea ca dincolo de toate astea, cele ce te pot salva raman tot talentul, daruirea, munca si puterea de a fi adevarat si viu pe scena.

Ce inseamna pentru tine colaborarea cu teatrul de la Bucuresti? Care sunt principalele diferente pe care le-ai resimtit fata de teatrul de la Braila?

Ma pot referi la diferentele dintre un teatru de stat si unul independent, iar acestea tin in primul rand de finantare, de autofinantare in cazul celui de-al doilea, de capacitatea de a castiga proiecte sau de a atrage sponsori. Teatrul independent traieste din biletele pe care le vinde, echipa e in general mica, actorii, regizorul si scenograful, daca exista, suplinesc munca unei mici armate de oameni dintr-un teatru de stat, de la curatenie, montare si demontare decor, lumini, sunet, pana la promovare si vanzare de bilete. Intre teatrele de stat din Bucuresti si cel din Braila nu exista diferente semnificative. Ceea ce ofera Bucurestiul e vizibilitatea. Nu stiu,sincer,daca “Un Tramvai numit dorinta”(spectacolul pe care il joc in Bucuresti, spectacol care a castigat deja premii, a fost selectat in Festivalul National de Teatru,spectacol apreciat atat de public cat si de critica de specialitate) ar fi avut aceleasi sanse daca s-ar fi nascut si ar fi fost jucat in Braila. E trist, dureros, dar adevarat. Si nu e vreo revelatie recenta, e o confirmare a ceva ce stiam si simteam de ani de zile pe propria-mi piele.

Ti-ai dori sa incerci si o cariera in cinematografie?

Nu cred ca exista actor care sa nu-si doreasca sa faca film. Numai ca nu e deloc suficient doar sa-ti doresti asta. Sunt atatia factori care intra in joc si atat de putine filme! Am facut un mediu metraj, am avut particica mea de contributie intr-un film al lui Cristi Puiu, si in altul al lui Cristian Mungiu (si credeti-ma , nu e putin lucru sa iei un casting la Mungiu sau la Puiu). Am mai filmat cate ceva pentru seriale tv. Asadar, mai in gluma , mai in serios, cariera mea in cinema a demarat si am convingerea ca nu se va opri aici.

Cum te-ai descrie ca artista? Ce se ascunde dincolo de cortina in sufletul Mihaelei Trofimov?

Cred ca sunt un artist care isi gaseste usor echilibrul intre traire si luciditate, capabil de multa munca, de daruire, un artist pe care il costa fiecare rol si caruia nu ii place sa mimeze actul artistic, un artist inca in cautare de sine. In spatele cortinei sunt intotdeauna emotii, emotii uriase.

Cum percepi tu vechea generatie vs noua generatie de actori braileni. Exista un conflict oarecum mocnit?

Nu cred ca inteleg intrebarea asta. Teatrul “Maria Filotti” are asa de putini actori, cei mai multi intre 35 si 40 de ani incat cu greu putem vorbi de generatii. Cred ca cel mai important e ca teatrul sa asigure periodic infuzia de tineri valorosi care sa-si doreasca sa faca parte din trupa pentru perioade lungi de timp. Cat despre conflicte, mocnite sau nu, recunosc, nu am nici cea mai vaga idee. Au tot fost, ne-au consumat timpul si nervii, sper din suflet ca nu-i mai arde nimanui de asa ceva.

Cum poti sa separi rolurile de viata ta personala?

Nu e vreun proces misterios si complicat. Firesc, se mai amesteca, dar se si separa la fel de firesc. Sigur ca te mai gandesti la rol cand iti prepari micul dejun, poate pornesti de la un tic personal in constructia unui personaj, poate imprumuti o tusa a personajului si o folosesti, constient sau nu in viata personala… dar nu e nimic iesit din comun in toate astea. Daca le amesteci prea tare si pierzi controlul situatiei, te transformi in caz clinic, iar asta nu mai tine de arta.

Cum ai descrie industria teatrului romanesc de azi? Ce lipseste pentru a atinge perfectiunea?

Teatrul romanesc, ca si societatea in care fiinteaza, e departe de normalitate. Sa vorbim de perfectiune e de-a dreptul stupid. E un subiect complex, voi puncta doar cateva aspecte. Nu cred ca putem vorbi de competitie si performanta cu adevarat, in teatru. Oricum, nimic din sistem nu incurajeaza asta; sunt zeci de actori valorosi care-si irosesc talentul, in timp ce multe locuri in teatre sunt ocupate de actori care nu mai vor nimic de la ei insisi; sunt cateva exceptii care castiga binisor din meseria asta, majoritatea insa se zbate la limita supravietuirii; repertoriile teatrelor sunt formate din propunerile regizorilor invitati, nu-si mai bate nimeni capul sa sudeze o trupa, sa-si creasca valoric actorii avand grija sa le ofere partituri pe masura, sa-i promoveze; Bucurestiul (ca tot e reper) e plin de spectacole mediocre, ca sa nu zic proaste. In schimb salile sunt pline, iar aplauzele indelungate; avem o multime de festivaluri fara personalitate in care ne invitam schimb la schimb si suntem fericiti ca a dat primaria bani sa mai bifam si anul asta un festival. Habar nu avem cum e teatrul in lume si nici nu pare sa ne pese prea tare. Partea buna e ca ne incapatanam sa existam, sau suntem lasati sa existam si ca lumea continua sa vina la teatru. Si mai e si o parte minunata, atunci cand in tot peisajul asta rasare cate o bijuterie de spectacol de la care pleci cu sufletul tulburat si plin, sau cand vezi cate un actor care te lasa la propriu cu gura cascata, cate un actor care atinge perfectiunea… ei bine, atunci uiti tot si-ti spui ca merita, merita din plin.

Cand planuiesti sa te intorci pe scena?

Cat de repede posibil.

Care sunt planurile tale pe termen scurt pentru 2014?

Sa-mi cresc fetita cat pot eu de frumos, de relaxat si de bine, sa reintru in forma cat de repede imi vor permite corpul si ambitia si sa ma intorc pe scena.

Ce mesaj de suflet doresti sa adresezi brailenilor?

Sa se bucure de viata, c-o fi grea, dar uneori e si a naibii de frumoasa. Sa nu uite sa zambeasca si daca or veni si la teatru, ce as putea sa-mi doresc mai mult!

One Comment

  • Mihaela23 says:

    O adevarata personalitate a teatrului brailean si romanesc. Astfel de oameni te fac sa fii mandru de orasul din care provii si de valorile sale. Felicitari dnei. Mihaela Trofimov si administratorilor acestui site care au avut buna idee de a-i lua un interviu acestei fiinte minunate. O asteptam cu nerabdare pe scena!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.