Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că ne plac oamenii frumoși, mereu evolutivi, mereu în căutare de provocări noi, care să îi determine să își depășească mereu propriile limite. Iar un bărbat, un artist de succes, pe lângă permanenta descoperire de sine, trebuie să descopere și succesul pe propriile puteri.

Pe Costin Cambir cu toții îl știm din Lala Band și din serialul de succes Pariu cu Viața, unde a jucat rolul lui Răzvan Oprea, adolescentul-problemă, cu proprii demoni interiori. De atunci și până acum, Costin a parcurs un drum asiduu, până în America, ajungând să cunoască și să lucreze cu regizori de succes de la Hollywood și, ulterior, și-a construit o carieră de succes în calitate de antreprenor, pentru renumita firmă Burberry, în Londra.

Despre toate astea, dar și multe altele, l-am provocat pe Costin la o nouă (re) descoperire de sine prin intermediul unui nou interviu exclusiv din cadrul proiectului 3 motive, implementat cu succes de Star Gossip Magazine în media online din România.

Enjoy!

  •  3 motive pentru care ai revenit în România şi care te fac să rămâi aici

Dorul de soare. După prima lună petrecută în Anglia (întâmplător, de vară), am realizat repede ce i-a făcut pe britanici cucerească 3 sferturi de glob. Vremea. De cum intri pe tărâm britanic, ești învăluit într-o pătură de nori, care se încăpățânează stea acolo, pe cer, vreo 10 luni pe an. Plouă non-stop, din septembrie te îmbraci gros, nici măcar nu ninge. E doar frig și umed din Iulie până în Decembrie și înapoi.

Dorul de casă. UK e un loc extrem de primitor pentru imigranții europeni. Fie am trăit în Oxford, în Londra, am studiat și lucrat acolo, m-am simțit respectat, înțeles și apreciat. Când am ajuns, însă, o discuție cu niște români de acolo mi-a marcat percepția pe care urma o construiesc în cei 4 ani trăiți acolo. Chiar și după 15 ani cu sinceritate mi s-a spus te simți străin. Da, în acel oraș uriaș, cosmopolit, poate capitala Europei ante-Brexit, primitor, plin de oportunități. Oricât de “glamorous” ar fi fost petrecerile de acolo (am petrecut și în casa lui Mick Jagger), nicăieri nu e ca acasă.

Dorul de meserie. Din momentul în care am plecat în aceste pelerinaje, cum îmi place le numesc, mi-am promis nu voi renunța la scopul pentru care m-am urnit. Acela de a îmi îmbogăți meșteșugul, de a descoperi cum se face “la ei” sau alte puncte de vedere, alte metode și de a-mi satisface o curiozitate care nu lasă așez în confort. Pe perioada auto-izolării, pe care mi-am petrecut-o în București, am fost pus în situația de a alege intre siguranța unei cariere foarte satisfăcătoare într-o companie pe care o iubeam nespus, Burberry, și meseria care mi-a gâdilat sufletul de când am descoperit-o acum 15 ani. Am ales riscul satisfacției pe termen lung.

  • 3 diferenţe principale între industria artistică de la noi şi industria artistică de peste graniţe

Profesionalismul, indiferent de nivel sau de vârstă. În LA sunt 3 milioane de actori. Cei mai mulți nu vor câștiga, niciodată, nici un ban. Cu toate astea se țin cu dinții de treabă, de antrenamente, de visele care dau un sens existenței lor. Îmi amintesc cum povestea Ivana Chubbuck de un tânăr frumușel pe care îl avea la clasă, numit Brad Pitt, care venea curs după curs cu valize de recuzită după el, cu textul studiat în cel mai mic detaliu și cu parteneri de scenă enervați fițosul ăsta vrea repete prea mult. Sau în Anglia. De la actoria lor am avut pătrățele după câteva luni de școală. Nu te apuci de actorie dacă nu ești gata te antrenezi la nivelul ăsta mult după ce se termină cei 3 ani petrecuți într-o facultate de profil.

Lipsa “cioacelor”. În Londra am atins recordul a 50 de spectacole vizionate pe West End în decurs de un an (echivalentul Broadway-ului New-Yorkez). După primele spectacole, am observat un anumit soi de respect, prezent și în California, și în UK, care excludea acel tip de umor, de cele mai multe ori gratuit, executat pentru colegii de scenă și mașiniști, la care publicul râde pentru a plătit bilet. Noi îl numim “cioacă“. Omniprezent în teatrul românesc, de la comedii bulevardiere (mai ales) și până la tragediile Shakespeariene. Ușurel, de multe ori cu tentă sexuală evidentă. Nu știu dacă e bine sau rău, dar acolo nu prea îl găsești, și nu oriunde.

Sindicatul. SAG și Equity. Două instituții care se asigură  actorii, în marea lor majoritate avizi de muncă, nu sunt păcăliți de producători, clienți sau de oricine le cere serviciile. Oricine are șansa  întrunească condițiile pentru a fi acceptat în sindicat se va bucura de o șansă mai mare la proiecte mai bune, timpul la cadru îi va fi respectat, și nu va fi pus se dezbrace pe gratis, doar pentru poate îl va ține minte producătorul. În România am activat intensiv în industrie și nu am înțeles cât de necesar este un sindicat la noi până ajung acolo. Poate cândva vom fi suficienți de puternici și motivați ne unim și noi. Ușor, ușor, ne aliniem, sunt sigur, pentru e doar spre binele nostru.

 

  •  3 experienţe pe care le-ai repeta la Hollywood

filmez în cel mai mare platou aeronautic din lume. De cum am ajuns în LA, am dat o probă pentru lungmetrajul independent “The Hollywouldn’ts”. Norocul începătorului, sau nu, am luat proba și abia aterizat, am ajuns filmez câteva scene într-o producție americană. Una dintre ele într-un platou uriaș din nordul Hollywoood-ului, care avea construite zeci de avioane folosite în multe dintre producțiile pe care le văzusem în filme. “Cetatea filmului” trata cu drag.

cânt într-un cor și în trupa unei biserici americane. Când am ajuns în LA nu știam bine pe nimeni, nici prea mulți bani nu aveam, în afara de cei de școală, dar eram sigur va fi cumva bine. La câteva ore de la aterizare locuiam deja într-o vilă cu piscină și palmieri, dar pe astea le voi povesti altcândva. În apropiere era o biserică, unde familia care luase înadopțiecânta într-un cor. Niciodată nu am fost foarte religios, dar la repetițiile și spectacolele acelui cor m-am prezentat din prima săptămână cu “sfințenie“.

Pe când promovam filmul Palatul Pionierilor la festivalul de film Sundance, am fost invitat la o serată privată. Am ajuns, m-am pus la vorbă și n-am stat interesez prea tare despre eveniment. În fața unei clape, singure, în mijlocul scenei, se apropie o fată brunetă, filiformă, plină de tatuaje. Începe cânte Jar of Hearts. Mi-a luat puțin realizez era chiar Christina Perri fata care ne asigura fundalul sonor. Atunci mi-am dat seama unde sunt. Bonus point: -l văd pe Tarantino acceptându-și steaua pe Hollywood Walk of Fame. La ce influență a avut în domeniul cinematografiei, mai merita una.

  • 3 gânduri pe care i le spui acum lui Costin de la începutul carierei

Dragă Costin, orice ți spune, oricum ai face cum te taie capul, dar ia fii atent. Învață taci când trebuie. Vei avea tendința de a vorbi prea mult, și de multe ori vei susține puncte de vedere mai degrabă de dragul idealismului decât de dragul rezultatului pe care ți-l dorești. Nu impune, convinge. Nu va fi ușor. Dar nici prea greu nu va fi. -i înainte, oricum ești prea încăpățânat faci altceva. Când ai posibilitatea te distrezi, distrează-te, timpul chiar trece repede. iți pese mai puțin, nimic nu contează.

 

  •  3 amintiri de neuitat în Lala Band

Momentul când am fost anunțat am luat castingul. Și mai ales faptul nu simțeam nimic. Castingul pornise în decembrie cu 30.000 de oameni. După prima probă, am rămas 2000 care am avut sarcina de a se pregăti 3 luni pentru marele casting din februarie. După trei luni de repetiții și lucru individual, a venit o săptămână infernală, petrecută la Buftea, unde, cu fiecare altă probă, numărul candidaților se reducea. Emoții colosale, concentrare, speranța nu împărtășești lacrimile celor care părăseau competiția, concentrare din nou și am rămas 20. După toată această simfonie a emoțiilor, când doamna Ruxandra Ion ne-a felicitat pe cei selectați, eram prea obosit realizez amploarea a ce va vină. M-am dus acasă și m-am culcat.

Când mi-am împușcat tatăl. Momentul pe care fanii serialului încă îl menționează când recunosc după aproape 7 ani. Pornind ca bufonul clasei în primul sezon, personajul meu a evoluat într-o poveste mult mai dramatică, al cărei punct central au fost cele două episoade când tatăl personajului meu lua clasa prizonieră, îl împușcă pe Vlad și pe profa de muzică și sfârșea împușcat de către mine. 3 zile de filmare în care nu am avut voie părăsim platoul decât  la masă și la somn, în care am fost mai uniți ca niciodată, în care toată echipa de filmare șoptea, să nu ne distragă concentrarea, și unde chiar am avut senzația spre sfârșit lacrimile tuturor acelor copii talentați țâșneau involuntar.

Concertul de la Arene. Când am intrat în Lala Band eram chitarist și actor. Timp de 4 sezoane, fiind înconjurat de voci fenomenale, nu m-am chinuit ridic capul. În sezonul 4, urma înregistrez câteva versuri din Knocking on Heaven’s Door pentru ultimul meu episod din PCV. Am făcut cum nu trebuie, și la înregistrări, după câteva luni de lucru individual la piesă, m-am oferit înregistrez tot. A funcționat, i-a impresionat și pe producători, care m-au invitat special la unul dintre ultimele concerte Lala Band. Îmi place zic am cântat o dată pentru un public plătitor și au venit 10.000 de oameni.

 

 

  • 3 joburi care ţi-ar veni “mănuşă” dacă nu ai fi actor

Ghid. Vorbesc 4 limbi străine, am călătorit ani de zile, descurcându- singur peste tot, descurc cu oamenii. Mama e ghid și călătoresc cu grupuri de când aveam 6 ani.

Manager. s-a numit Prada sau Burberry, am fost promovat repede ca team leader. Poate nu-mi păsa cui și ce ziceam, și țineam, idealist, din nou, ca echipa fie fericită, bine informată și încrezătoare e pe mâini bune. Cred e important încerci înțelegi de ce oamenii acționează într-un anumit fel, și atunci te vor înțelege și ei,  la rândul lor.

Profesor. Îmi place învăț lucruri noi și îmi place ca cel căruia îi explic ceva înțeleagă și fie capabil explice la rândul lui. Cred am și o anumită răbdare, o empatie și o dorință de a afla cât mai multe.

  •  3 inspiraţionale care te-au ghidat mereu în carieră sau pe plan personal

Motivul pentru care mergem la teatru sau cinema este vrem vedem oameni care fac tot ceea ce le stă în putință câștige. Indiferent de rezultat, vrem vedem o mentalitate de învingător, fie se numește Tarzan, Joker, sau Forrest Gump. Am translatat asta în viața reală și încerc urmez această filozofie în orice decizie iau.

Construieșteți viața ca pe o operă de artă. În felul ăsta nu vei regreta mai tărziu, și cred despre asta e vorba.

Cum zicea antrenorul meu de fotbal “o viață ai, și pe aia o dormi?”

  •  3 lucruri pe care ţi le doreşti de la arta din România

Mi dori reapară contracultura. Acea “generație în blugi”, rebelii anilor 70-80 au dispărut și, din păcate, nu au fost înlocuiți de altceva. Iar dacă sunt, sunt nebăgați în seamă. Desigur, acest trend este internațional, dar acolo putem spune da, avem această cultură superficială, fast-forward, money-orientated, dar avem și x,y,z variante. La noi, și nu contest vocile sau talentul unor reprezentați ai noilor generații, dar am senzația ne-am axat doar pe a tipări rețete.

Mai multă încredere. Da, artiștii români sunt plini de încredere, și aici refer în special la artele performative. Am senzația cioacele de care vorbeam mai sus, stilul de joc ostentativ sau copiile unor ritmuri, formule și genuri din afară, doar pentru prind la public, vin dintr-o nesiguranță, cum ceea ce facem sau producem nu e destul, și n-avem îndeajuns de multă inventivitate. Originalitatea necesită curaj, care poate nu aibă limite.

Mai multă rigoare. Am absolvit două facultăți de teatru în paralel, am studiat mult după absolvire, am fost angajat în teatru vreo 8 ani și am jucat pe TV în câteva producții mai mici sau mai mari. M-am simțit cumva împlinit cunosc și îmi fie greu țin pasul cu rigoarea care se cere în competiția acerbă de afară. Sunt convins întotdeauna se poate mai mult, și aici împărtășesc un gând citit recent. Scopul artistului e intangibil. Întotdeauna se află în fața lui, veșnic căutat, niciodată atins.

 

  •  3 lecţii învăţate personal în situaţii de criză, inclusiv cea actuală

Nu dispera! Întotdeauna există o cale de scăpare. Și întotdeauna poate fi mai rău.

Oricât de ezoteric ar suna, universul chiar găsește cele mai neașteptate soluții. Iar dacă, totuși, nu sunt soluții, atunci nu se numesc probleme, nu?

E foarte greu schimbi părerea cuiva. În situații de criză oamenii gândesc și iau decizii emoțional, nu rațional, și întotdeauna, din varii motive, vom ține cu dinții de prima opinie.

  •  3 ambiţii personale pe care mi le propun pentru viitorul apropiat…

revin la forma fizică de dinainte de pandemie. M-am cam lăsat de sală și, deși nu m-am îngrășat prea tare, au dispărut pătrățelele. Inacceptabil!

trăiesc și în Nepal/India de Nord pentru câteva luni. Steve Jobs, Riccardo Tisci și alte nume importante au trăit pe acolo. Poate după ce își redeschid granițele, le urmez traseele și eu.

înființez un centru al actorilor, Bucharest Playhouse, care aducă în România conceptele pe care le-am învățat umblând în toți acești ani. Workshop-ul gratuit pe care l-am organizat în August, cu actori din țară, a avut un succes deosebit. Așa simt eu aduc, poate nu schimbarea, dar măcar un alt punct de vedere asupra acestei frumoase meserii.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.